vreme trece, vreme vine!

Fiecare dintre noi a ajuns sa aibe cel putin o data in viata, o persoana de care sa fie atrasa mai mult decat ar fi normal. Ca o furtuna, care iti ia tot..iti ia mintile, amintirile, si de cele mai multe ori te duce jos.


Cei puternici, reusesc in cele din urma, cu greu ce-i drept, sa tina piept furtunii, insa cei slabi, sunt absorbiti cu totul, si naivitatea le da impresia ca iubirea este un dar al vietii.


Nu contest asta, dar de cele mai multe ori, viata inseamna ceva mai mult de atat. In cazul in care suntem singuri, nu e nimic gresit in a te indragosti, si in a te lasa dominat cu totul de furtuna, insa mai sunt si cazuri in care avem deja pe cineva langa noi. Si stim ca acel cineva a fost mereu acolo, ne-a sustinut, ne-a ajutat, ne-a ridicat de jos cand am avut nevoie. Iar atunci suntem nevoiti sa alegem. Sa alegem fluturasi in stomac, furtuna sau sa alegem stabilitate, loialitate.


Majoritatea vor spune sa-ti asculti inima, sa alegi “fluturasii”, sa nu dai cu piciorul si sa profiti de o ocazie ca asta.


Eu personal, consider ca este o alegere gresita. Eu cred ca defapt iubirea e altceva. Cred ca majoritatea nu stiu sa faca diferenta intre a fi indragostit si a iubi.


Iubire inseamna stabilitate, loialitate, obisnuita, incredere, respect.


Chiar daca vrem sa ne satisfacem toate dorintele, si sa ne potolim setea de ceva, putem sa ne intoarcem de fiecare data, dispusi sa platim pentru faptele noastre, la cei pe care defapt ii iubim.






“Am cautat alte si alte senzatii, am fugit de acasa pretinzand libertate, am sarutat fara noima, am imbratisat fara rost, dar m-am intors de fiecare data, spasita, la cel pe care-l iubeam”

innecându-se printre regrete şi neputinţă…

Până la lăsarea întunericului, din zeiţa pe care el însuşi o diviniza, reuşise s-o transforme într-o mică şi neînsemnată broască râioasă, refuzandu-i orice şansă de a-şi revizui comportamentul. Aruncându-i sufletul într-un sertar căruia i-a pus lacăt, şi-a ascuns greşelile pe fundul unei sticle pe care-a aruncat-o în mare, în speranţa că astfel, va avea conştiinţa curată. Nu voia decât s-o uite, dar înainte de toate, să se răzbune, judecând-o ca şi cum nu ar cunoaşte-o. Nici pentru o clipă nu şi-ar fi imaginat că ea poate suferise de 10 ori mai mult decât el, sau că vreodată ar putea fi pus în situaţia ei.

Lăsându-se orbit de orgoliu şi uitând în totalitate de Dumnezeu, nu s-a lăsat înduioşat de inocenţa fetei care-l implora cu toată fiinţa ei s-o ierte, să-i mai acorde încă o şansa. Iertare? Cum putea el s-o ierte după ce i-a călcat orgoliul în picioare? Deşi sufletu-i era întreg, inima perfectă, prinţul nostru era devastat. Şi doar din cauza faptului că-i era ruşine cu ea. N-a iertat-o niciodată. A aruncat la gunoi toate amintirile lor. Pozelor le-a dat foc, împrăştiind cenuşa lor în văzduh. Credea că aşa o va alunga din viaţa lui.

Şi totuşi o iubea, şi ar fi dat orice pentru a fi iar iubita lui…dar timpul nu-l putea da înapoi. Tristeţea a mascat-o cu fond de ten, pentru ca ea să nu-şi dea seama că de fapt, fiecare cuvânt pe care i-l spunea, îl durea. Când ea şi-a cerut lucrurile uitate la el, i-a zis că i le aruncase, aşa cum credea că ea aruncase tot ce simţea pentru el. Apoi i-a cerşit timpul petrecut împreună. Ştia că n-avea cum să i-l înapoieze, dar el insista cu disperare, reproşându-i că i-a distrus o parte din viaţă. “Eşti sigur de ceea ce-mi ceri?” i-a zis fata. “Poţi tu să-mi dai timpul înapoi? Dă-mi-l până în ziua în care ne-am cunoscut, să ştiu să nu merg pe cărarea fatidică, ci să păcălesc soarta.”. “Nimic nu va mai fi la fel..” repezind-o, i-a zis “Nici nu vreau asta, vreau doar să ieşi din viaţa mea, să nu te mai văd niciodată!” “Pentru ultima dată te întreb, eşti sigur?” “Absolut!”

În momentul acela i-a întins o cutiuţă, pe care deschizând-o şi-a recuperat tot timpul pe care l-au petrecut impreuna. De data aceasta, el nu mai urmează calea care înainte i-a fost fatală.. La răscruce de drumuri, el alege calea cea scurtă, ocoleşte destinul, şi ajungând la capătul drumului, întâlneşte o fată cu chip de înger. Era atât de pură…vocea ei se asemăna cu cel mai fin cântec de păsărele, mângâierea ei era atât de tandră, şi parcă-ţi vindeca toate rănile doar atingându-te, privirea ei pătrundea până în adâncul sufletului tău, iar sărutul ei era atât de dulce. A fost îndeajuns să-i zâmbească pentru ca el să se îndrăgostească fără scăpare de această fantasmă. Era tot ce şi-a dorit el vreodată.

“Cu siguranţă, nimic nu va mai fi ca înainte” şi-a spus în sinea lui. A luat-o de mână, zburând împreună înspre soare… Dar aripile lui s-au topit, căzând în neant. A început să urle din toate puterile “Nu mă lăsa aici, ajută-mă! Vino şi ridică-mă-nspre cer! Nu mă părăsi!”, iar ea, răspunzându-i, i-a zis: “La fel ţi-a cerut şi Ea, şi totuşi ai părăsit-o. Te-a implorat, te-a rugat… Ar fi făcut orice ca să-ţi fie ŢIE bine! Iar tu…? I-ai spulberat toate visele, i-ai nimicit sufletul, viaţa… Dar s-a ridicat, şi-a adunat sufletul bucată cu bucată, l-a reîntregit. Ea te-ar fi ridicat, pentru ca iubirea ce-o simţea pentru tine era mai presus de orice. Chiar dacă micuţa fetiţă din ea, cu acea curiozitate a ei imensă, a făcut-o să îţi greşească, ea te iubea… Ţi-a dat aripile ei să poţi zbura… Dar tu le-ai refuzat în momentul în care n-ai vrut s-o asculţi şi s-o ierţi.”
Iar el căzuse, innecându-se printre regrete şi neputinţă…

prea multa lumina!!!

Am încercat să inlocuiesc durerea cu lumina dar când s-a făcut ziuă, am strigat iritată:“Prea multă lumină, prea multă….”Mă zvârcoleam între pereţii albi ai singurătăţii,lumina se reflecta în oglinda timpului şi eu mă uitam în oglinda sufletului,lumina de cristal a durerii devenise o uriaşă mare de lumini fosforescente care amestecau timpurile, fără să mai ştiu în care timp exist numai eu.**“Mă doare, mă doare! – a început să strige străina din mine-fără tine aş fi mers desculţa pe gheţarii timpului”,Străina nu-şi privea chipul în oglindă,deşi din ochi ieşeau flăcări de ură şi durere -lumina imensă devenise doar o pată de lumină.***Plecăciune, străino!Hăluie vremea în lumini disperate,Curcubeul câte culori şi-a ales?Lumina din mine ţi-oi dărui-o ntr-o noapte n-auzi cum se bat luceferi şi pier? Stelele răpuse, într-o clipă de veghe.Pe altarul lumii s-au făcut genuni s-adapă din mine lumini blestemate,întunericul l-am acoperit cu un ţol de cuvânt.nimic nu mai vreau din ce se cheamă d r e p t a t e întunericul ţine loc de cuvânt.*Cobor în fântână, în apa adâncă,pură ca roua de-atâtea iubiri,apa imi spală speranţa,dreptatea ţine loc de cuvânt Mă zbat în pământ, pe pământ, în lumină,Adevăru-I aievea o pată de cer,Cineva mă cheamă, fără să-mi spună “Atentie! Stelele se nasc şi pier!”***Se luptă un timp dreptatea cu lumina,eu cobor mai adânc in fântână, spre cer,grăbită pornesc spre o altă planetă,cumpăna fântânii s-apleacă, eu plec….

...pentru ca existi!

E ciudat, cum intanlesti un om care iti schimba privirea, gandurile, remodeleaza zambetul, si intr-o zi de iarna ploioasa iti tine geanta ca tu sa poti sa ai echilibru in aglomeratie!Sti ca-l vrei, vrei sa-l vezi, dar ce faci cand cauti in cufarul in care inca mai domneste amintirea, ca lui s-ar putea sa nu-i pese?Nimic, pleci din nou prim lumea lui asa nu se face, si iti propui ca de data asta e altfel!Vrei sa iti vezi de drum, dar te trezesti din nou la usa lui, si nu sti de ce bratele lui iti fac atat de bine la cuta de pe frunte!Te intrebi ce sa faci cu cearcanele, cumperi creme antirid, iti dai seama ca ai cateva kg in plus, dar brusc totul se rezolva cand iti aduci aminte de el!!Da, el, care intr-o dimineata ti-a oferit un zambet, o cafea, te-a atins cu totul intamplator, si tu ti-ai dat seama ca gesturile lui erau ce-ti lipsea!!!Ti-a zambit si te-a invitat in viata lui, unde iubirea e neconditionata, gesturile sunt la ele acasa, zambetul e reteta casei, si oameni sunt delimitati de usa de la intrare!Nu sti de ce toate drumurile se termina acolo, nu sti de ce el iti umbla toata ziua prin minte,dar sti ca el e tot ce ai cautat 28 de ani!

The Secret ( Secretul ) - " Filmul care mi-a schimbat viata " ( Mihai Tr...

Cine esti tu cand eu sunt eu?

Stiu cum eram eu cand tu nu erai.. De cate ori veneai, de atatea ori eram totul. De cate ori ramaneai, de atatea ori credeam ca tu esti totul. De cate ori plecai, de atatea ori eu eram nimic. Si povestea se repeta la infinit, pana cand intr-o buna zi nimeni nu a mai plecat si nimeni nu a mai venit... Ce am fost atunci si cum am fost cand lumea statea pe loc si eu nu stiam de ce ma invart in jurul lumii, cautandu-te pe tine? Nu stiu, nu o sa aflu si vad ca nimeni nu are cea mai mica intentie in a-mi spune.
De fiecare data cand imi aduc aminte ca ai existat in viata mea, raul se intampla iarasi: ma transform intr-un strain, intr-o entitate de a carei forma am tendinta de a ma speria. Aveai un har magic de te hrani cu personalitatea altora, insa nu am inteles niciodata ce ai avut cu a mea. Deveneai mai mandru, mai frumos, mai sigur pe tine, mai hulpav pe masura ce te hraneai cu nesiguranta, cu lipsa de incredere si cu atitudini de om naiv si visator. Pana cand ai ajuns la saturatie, considerand ca nu mai ai nimic de digerat. Cat de bine imi pare ca te-ai inselat si ca te-ai oprit la timp. Mi-a ramas si mie suflu sa pot trece peste tot ce a fost.

Atunci insa cand peste plecarea ta s-a depus praf, timp si uitare, am vazut ce nici cu ochii nu vazusem: este minunat sa fii tu fara ca celalalt sa-ti aminteasca de ceea ce nu esti tu de fapt. Acum sunt bine. “Eu” am un nume... Ma numesc din nou Alina si imi este rusine sa recunosc, dar timp de cateva luni bune am fost dependenta. Dependenta pana la uitare de sine. Ma numesc Alina si nu conteaza cati ani am si in cati ani nu am putut trai fara tine. Ma aflu acum in curs de vindecare totala si sunt mandra de mine. Dincolo de numele meu se afla o viata si o personalitate. Ma aflu eu. Sunt eu... De mult timp sunt dependenta de iubirea ta. Mi-am promis ca o sa fiu un om normal, ca nu o sa mai iau niciodata supradoze de iubire. De cele mai multe ori, tot ce este in exces nu poate decat sa dauneze sanatatii sufletului. Si de data asta... eu am reusit.

Nu mai sunt o leguma comestibila, proaspata si tocmai buna de pus la fiert. Nu ma mai trezesc in toiul noptii intinzand bratele dupa iubirea ta. Chiar daca nu te include si pe tine in rasaritul ei, dimineata nu mai rasadeste spaima si teroare in suflete deja inspaimantate. E drept, uneori tentatia este atat de mare incat am senzatia ca nu sunt suficient de puternica ca sa ma opun ei. Simt nevoia sa prizez, sa trag din pipa iluziilor din cand in cand, sa ma ametesc pana cand iarasi nu mai simt nimic din mine. Dar apoi... imi spun ca nu e bine. Gustandu-te chiar si pentru o ultima data, nu as mai reusi in vecii vecilor sa ma las de tine.

azi ma doare sufletul .

- Ce ai?
- Nu ştiu.
- Cum adică nu ştii?
- Nu ştiu, nu mă simt bine!
- S-a întâmplat ceva?
- Probabil. Nu ştiu. Azi e a doua oară când ma simt aşa.
- Ce simţi?
- Nu ştiu. Mă simt neputincioasă. Simt că nu mai pot să nimic…
- Adică? Dar te doare ceva?
- Nu ştiu.
- Cum adică nu ştii?
- Sufletul… azi mă doare sufletul

Şi cum respiri atunci când numai ai aer?

În principiu, nu respiri. Stai așa, culcat și pierdut de realitate. Vrei și speri ca aerul să vină.. Dar simți că în cameră este focul acela ce arde turbat, când tu, de fapt, nu ai aprins soba.
Şi stai și te întrebi de ce ți se întâmplă ție, de ce arde focul dacă ție nici măcar nu ți-a trecut prin cap să-l aprinzi.

Încerci să te ridici, și încerci să stingi focul cu o găleată de apă. Dar el se aprinde mai tare. Apoi începi să ai îndoieli dacă apa mai este de fapt apă.

Te gândești la conspirații extraterestre, te gândești la oameni verzi și începi să-i vezi cum se topesc în focul ce arde din ce în ce mai tare.

Tragi o gură de aer în piept, fierbinte, și simți că te doare gâtul. Şi te gândești, că durerea în gât e provocată de extratereștrii.

Şi te doare gâtul din ce în ce mai tare, ți se înroșesc ochii și nu mai crezi în nimic. Nu îți mai dai seama ce e real și ce nu, nu știi dacă e corect ce ți se întâmplă și nu știi de ce te-au ales extratereștrii tocmai pe tine.

Dar stând întins și fără aer, vezi o lumină albastră. Şi o urmărești cu ochii, sperând că e oxigen. Şi ajungi acolo, e albastru, e rece, dar nimic nu se întâmplă.

Acum numai ai nimic. Nu mai ai nici focul, nici extratereștrii. Te-ai trezit singur cu o lumină albastră, și fără aer !

ora de sinceritate!

Am încercat să inlocuiesc durerea cu lumina dar când s-a făcut ziuă, am strigat speriată:
“Prea multă lumină, prea multă….

” Mă zvârcoleam între pereţii albi ai singurătăţii lumina se reflecta în oglinda timpului şi eu mă uitam în oglinda sufletului, lumina de cristal a durerii devenise o uriaşă mare de lumini fosforescente care amestecau timpurile, fără să mai ştiu în care timp exist numai eu.
***
“Mă doare, mă doare! – a început să strige străina din mine- fără tine aş fi mers desculţ pe gheţarii timpului”, Străina nu-şi privea chipul în oglindă, deşi din ochi ieşeau flăcări de ură şi durere - lumina imensă devenise doar o pată de lumină.
***
Plecăciune, străino!Hăluie vremea în lumini disperate, Curcubeul câte culori şi-a ales? Lumina din mine ţi-oi dărui-o-ntr-o noapte n-auzi cum se bat luceferi şi pier? Stelele răpuse, într-o clipă de veghe. Pe altarul lumii s-au făcut genuni s-adapă din mine lumini blestemate, întunericul l-am acoperit cu un ţol de cuvânt. nimic nu mai vreau din ce se cheamă d r e p t a t e ,întunericul ţine loc de cuvânt.
***
Cobor în fântână, în apa adâncă, pură ca roua de-atâtea iubiri, apa imi spală speranţa, dreptatea ţine loc de cuvânt .Mă zbat în pământ, pe pământ, în lumină, Adevăru-I aievea o pată de cer, Cineva mă cheamă, fără să-mi spună “Arenţie! Stelele se nasc şi pier!”
***
Se luptă un timp dreptatea cu lumina, eu cobor mai adânc ăn fântână, spre cer, grăbită pornesc spre o altă planetă, cumpăna fântânii s-apleacă, eu plec….

.........punct si de la capat!!

Am trait, de fiecare data cand am iubit, cea mai frumoasa poveste de dragoste si am crezut cu tarie ca nimeni, dar absolut nimeni altcineva nu ar putea sa experimenteze ceva asemanator. Am cautat fantasticul in cuplul meu, am cercetat dupa o binecuvantare divina, un fel de semn ca suntem sortiti sa fim impreuna si ca nu ne vom desparti nicicand. Am sperat ca tocmai aceste semne imi vor oferi siguranta de care aveam nevoie.

N`am acceptat niciodata sa traiesc o poveste banala. Ba chiar imi plangeam prietenele care nu cunoscusera barbati “perfecti”. Ma intrebam cum pot iubi ceva atat de “comun”. In ziua de astazi, ele sunt fericite si iubesc exact acel barbat care le era menit, in timp ce eu am ramas cu amintiri “perfecte” cu care nu pot face altceva decat sa le povestesc.

Nu am gasit de cuviinta sa iubesc altceva decat ceea ce este mai bun… ceea ce nu ar fi fost prea grav daca m-as fi orientat dupa propriile standarde. Din pacate insa, eu am cautat acel barbat perfect in ochii tuturor femeilor. Eu trebuia sa am acel ceva la care ele toate ar fi ravnit. Pentru ca altfel barbatul meu nu ar mai fi fost perfect. Nu am reusit niciodata sa accept ca atunci cand iubesti, cel care ti-a patruns in suflet este perfect fiindca “frumusetea se gaseste in ochii celui care priveste”.

Spre ghinionul meu am si intalnit barbati perfecti: frumosi, destepti si instariti. Cum sa nu-i iubesti? Vai, dar aceste trasaturi se intorc impotriva ta atunci cand acela care le poseda este constient de ele. Un barbat care se considera a fi prea bun pentru o femeie, o va face cu siguranta pe aceasta foarte nefericita. Iar daca vreunul nu s-a considerat prea bun pentru mine, am avut grija sa-l fac eu sa se simta astfel… In realitate, chiar daca un barbat perfect imi dezmierda buzele, eu eram tot singura… pentru ca, desi, in aparenta, traiam o poveste de dragoste perfecta, sufletul meu tanjea dupa “banala” fericire.

Astept asadar in continuare sa traiesc o poveste de dragoste perfecta. Notiunea de “perfectiune” este insa cu totul alta. Caut un barbat normal, care sa nu exceleze in niciun domeniu fantastic, care sa nu ma eclipseze atunci cand imi sta alaturi, dar nici sa nu-mi fie inferior, care sa stie sa ma iubeasca la fel de mult cum stiu eu sa iubesc. Caut o iubire banala. Din care sa extrag eu fantasticul, chiar daca in ochii celorlalti poate ca nu va parea extraordinar. Imi doresc o iubire care sa nu concureze cu cea a Julietei, a Cleopatrei, sau a Mariei-Antoaneta. Nu mai vreau iubire la prima vedere, vreau sa-l descopar incetul cu incetul si sa fiu descoperita treptat. Nu mai am nevoie sa imi citesc in stele cine imi este sufletul pereche. Uneori, chiar si stelele se pot insela.

Astfel voi trai cu siguranta o poveste de dragoste perfecta.

tu contezi!

Vine un moment in viata cand realizezi:
Cine conteaza,
Cine nu a contat niciodata,
Cine nu va mai conta....
Si cine va conta intotdeauna....

Deci, nu iti face griji pentru oamenii din trecutul tau,
Exista un motiv pentru care nu au ajuns sa faca parte din viitorul tau.....

fa ce vrei! Cui ii pasa?

Mi-as fi dorit de mult sa mai scriu ceva…dar timpul a fost pentru mine mai scurt ca niciodata si nu pentru ca nu as fi putut numara fiecare secunda care a trecut ci pentru ca imaginatia mea a zburat in locuri prea ciudate pentru a putea fi expuse sub o forma scrisa…

Si totusi… ar fi fost interesant sa cunosti si tu o altfel de lume … mai impiedicata , mai impulsiva uneori dar intotdeauna schimbatoare si care isi doreste sa ajunga macar undeva mai sus decat oricine altcineva.

Si uite ca… asa facem ca totul sa sune cat mai ciudat amestecam cuvinte , le gasim intelesuri …scriem cat de repede putem si incercam sa nu pierdem nici o idee din minte pentru ca macar cateodata totul sa aiba un sens iar daca noi avem unul inseamna ca traim pentru ceva si inseamna ca vantul nu bate degeaba , sarutul nu are gust ci senzatie nu are nimic sens fara tine…

As vrea ca macar odata sa am curajul sa-ti spun totul si totusi nu am sa-ti spun nimic…
E greu sa stai de vorba cu tine...

Ceva inexplicabil te indeamna sa fugi.

In definitiv cum poti sa-ti raspunzi propriilor acuze... te ridici si pleci, dai cu pumnul in masa, te strangi de gat?

Nu, nimic din toate astea. Mai degraba ajungi sa rostesti jumatati de adevar, apoi astepti sa vezi daca e loc de mai mult.

Te simti ca un hot surprins cu spatele lipit de ultimele scanduri de gard, gata sa dea coltul, eliberat. Apoi se aude o voce careia trebuie sa-i raspunzi.

Te-ai prins. Si nu mai zici nimic. Ti-ai aruncat tie un adevar gol golut sub forma de intrebare. Tocmai cand reuseai sa pleci.

Dai din colt in colt si cauti o salvare in ceva de pe afara. Orice. Poate chiar si o rugaciune. Caci daca apelezi la Dumnezeu fie si pentru cateva momente, uiti de tine. Uiti ca iti esti dator cu raspunsuri, uiti sa faci pace cu tine si-l iei martor pe Dumnezeu intr-un razboi inutil.

Singuratatea nu e un sentiment si nici o stare. E o camera in care intri si iesi cand cauti adevarul din tine. Singuratatea e o camera in care se afla sinceritatea. Greu de suportat, sinceritatea devine o sauna groaznica si te alunga ca pe un neinitiat.

Unii se obisnuiesc. Altii intra si ies ratacind bezmetici. Cei mai multi nu-si pun problema..

FLORIAN PITIS "ULTIMA SCRISOARE"

"Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles, voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.

Nu, nici un cuvant, nu-mi spune ca-i o forma.
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma.
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.

Nu te mai cant in versuri niciodata,
Mai mult in drumul tau nu am sa ies.
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.

A fost desigur, numai o greseala.
Putea sa fie mult - nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai vreun rost.

Si totusi, totusi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli.
Vedeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n noaptea mea de indoieli.

Cand degete de Midas am pus,magic,
Pe frageda fiinta-a ta de lut,
Simteam in mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creatii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenunchiate randuri, submisiv,
La soclul tau dumnezeiesc asteapta
Sa le intinzi cu zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta
'Nainte de-a se sterge-n infinit.

O,de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De neinteles, de nedescris.

Ireversibil s-a incheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care as vrea sa fii ce nu mai esti.

N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun:"Esti ca oricare",
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglideste beat de pofte taul
Ce-l tine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neintinata,
Te voi iubi mereu, fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.

Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor, lina,
Vei sta, iubita, ca-ntru-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.

Iar cand viata va fi rea cu tine,
Cand or sa te improaste cu noroi
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amandoi.

Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mangai.
In dulcea lor cadenta leganata
Te vei simti ca-n visul tau dintai.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Sa plec de-aicea, de la voi, curand,
Cand glasul tau vreodata-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.

Iar de va fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot maï mare"

in lumea noastra.

Si in seara aceasta, ca si cu multe seri inainte, se gandi la ea. De vreo cateva zile nu mai avea chef de nimic. Era cu moralul la pamant. Avusese iar ceva experiente nefaste. Intalnirea n-a mers asa cum voia. Parca fetei ii lipsea ceva. Nu s-a produs acea scanteie. Si el miza pe asta. Credea ca ea e aleasa, dar nu simti nimic. Si nu e adeptul incercarii repetate. Daca acum nu a simtit nimic, nici altadata nu va fi altfel.Dupa esecuri ca acestea simte nevoia mai mult ca oricand sa-i fie aproape, sa o poata simti langa el, sa o poata iubi, dar ea ramane in interiorul mintii lui si nu vrea sa prinda viata.
Cand simte ca nu mai rezista i-a telefonul si suna.....ea e mereu acolo....
Stateam amandoi si priveam la aceeasi vis. Dar nu ne cunosteam. Nici macar nu
eram aproape. Eram asa departe, dar priveam acelasi vis. Il consideram visul nostru. Si nu ne cunosteam, dar ne-am intalnit acolo sus, in visul nostru. Ochii s-au intalnit.... si parca ne cunosteam de-o viata... si ne-am iubit... acolo, visul ne-a fost martor... martor al iubirii noastre...si-n fiecare seara ne uitam la aceeasi stea... si ne iubim... pana ce dispare... si odata cu ea dispare si iubirea noastra... e luata de altii... aceeasi stea, alti ochi, alte iubiri. Mereu acelasi lucru. O iubire fara stea, care apune si renaste de fiecare data... e iubirea mea... a ta... a noastra... sau a nimanui... e steaua mea... si o privesc cu tine ...iubitul meu!
Cat de singura ma simt cand intru in odaie si aprind lampa... totul e asa cum le-am
lasat. hainele pe pat, cartile pe masa, scaunul pe jos... nu e nimeni sa ma astepte. acelasi miros de care m-am saturat... un miros al singuratatii, lipsit de parfumul tau, de dulceata buzelor tale, de albul pielii tale... ma simt atat de singura... tu esti UNDEVA iar eu sunt AICI. E prea departe, si mi-e sila sa tot caut... asa ca astept, te astept.. sper... visez ca intr-o zi sa vin, sa intru in odaie, sa aprind lampa, si sa te gasesc dormind in pat... cu cartile pe
masa, hainele pe scaun, si sa te sarut pe frunte si sa dorm langa tine.. si nu o sa mai fiu singura... ca stiu ca de oriunde vin, si oricand, tu vei fi acolo asteptandu-ma... mereu, in acelasi loc, intotdeauna la fel, si pentru totdeauna... ca mi-ai promis... vom fi mereu impreuna... intr un fel sau altul... si nu vreau sa mai visez...Viata nu e asa de rea pe cat vrea ea sa para.
Sunt o visatoare, da. Sunt unul din visurile mele, ale noastre. E ceea ce sper si voi spera in continuare. Sa stiu ca undeva acolo cineva ma cauta si vrea sa ma iubeasca, pentru ca eu reprezint viata lui. Sunt o fire visatoare ce stie ca daca inceteaza sa mai viseze va deveni unul din robotii fara inima si fara suflet, care fac totul in limite, acelasi lucru totdeauna si care nu vor sa se gandeasca
la faptul ca exista un moment in viata cand vor conta numai amintirile, doar faptul ca odata ai fost copil si ca ai visat la zane si Feti-Frumosi, ca ai fost tanar si ai visat la o poveste de iubire, ca ai fost om in toata firea si ai visat o viata frumoasa.Sa stii ca suntem diferiti si ca ne laudam cu asta!

.......pentru ca te am! Slideshow

.......pentru ca te am! Slideshow: "TripAdvisor™ TripWow ★ .......pentru ca te am! Slideshow ★ to Buzau. Stunning free travel slideshows on TripAdvisor"

....tot tu, a doua zi de Pasti!

Când deja nu mai avea rost am pus viata mea deoparte, am închis ochii şi-am vorbit: într-o zi o vom lua pe drumuri separate, ne vom uita unul pe celălalt, vei pleca departe, voi pleca departe, voi citi alte cărţi, voi citi alte vieţi, le voi vorbi oamenilor despre alte lucruri. În tot acest timp tu vei fi învăţat să laşi lumea la o parte şi să-ţi bei ceaiul fără a citi ziarul, fără a comenta ştirile, fără a-mi spune că altcineva merită mai mult.Vei invata sa iubesti, si sa ramai, vei invata sa vorbesti, si sa ma cauti. Îmi voi fi terminat atunci toate cuvintele, şi viaţa, şi puterea de a mă contrazice, şi sufletul, îmi voi fi redus totul la nişte resturi, la reziduri, la nimic.

Îţi voi fi spus: mai există o speranţă, hai să mergem amândoi, hai să ne pierdem in multime, in sufletele noastre, hai să ucidem timpul, nu e totul pierdut, putem învinge lumea. Îţi voi fi spus: e o nebunie, o adevărată prostie ceea ce se întâmplă, hai să plecăm, hai să închidem feţele tăcerii, hai să fim sinceri, o singură dată în viaţă, hai, nu face asta, n-are sens, n-am înţelege viaţa dacă am face asta, nu ne-am înţelege pe noi, am fi ridicoli. Mai există speranţă în lumea asta, mai există lumină, o putem cumpăra de la bătrânul din colţul străzii, nimic nu rămâne în urmă.

Atunci mi-am redeschis cartea conştienta de faptul că aceste cuvinte nu se vor spune niciodată, că sunt aberaţii, că nu mai există cuvinte care să poată exprima o mică parte din ceea ce-ar trebui spus. Cuvintele au plecat odată cu timpul, odată cu propriul înţeles…

pentru ca am si eu una.

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc…dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi… Pentru că nu…nu pot, n-am voie mai mult.
Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere,și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni…și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau…în lumile mele…
Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ”să fiu”…
Da. Iubesc. Nu știu…nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie…Dar iubesc.
Și da, îmi iubesc și imaginația mea ”care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții”nu au” pentru că ei”nu au”.
Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ”turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.
În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una…

pentru ca te-am cunoscut pe tine!

Traiesti o viata intreaga cautand raspunsuri, incercand sa faci ce e bine si ajungi sa iti dai seama ca ai pierdut ce era mai important, sa faci ce iti doresti… la ce te ajuta experienta, la ce te ajuta sa urmezi un plan cand iti dai seama ca tot ce ai facut sunt schite nereusite?… nu e corect, nimic nu e corect, sau asa vrem noi sa credem?! preferam sa alegem calea cea mai usoara in schimbul unei “lupte” spirituale, fizice, de ce nu psihice.. si inca ceva.. chiar nu intereseaza pe toata lumea ce simti tu. oricum nu o sa aiba rabdare sa analizeze ce le spui.
ne jucam de-a v-ati ascunselea printre cuvinte, modificam sensuri, dam noi notiuni unor afirmatii, si totul pentru ca…ar fi prea banal daca am sti cum stau lucrurile de fapt.
mi-as dori ca viata mea sa fie roz. uneori e, dar parca uit momentele in care o vad roz, fiind acaparata de cele albe, negre, gri…nu inteleg pana unde pot ajunge dorintele unui om. adevarul e ca am o viata frumoasa (luand in considerare o definitie care ar putea exista la un moment dat in dex). prieteni, pasiuni, ganduri (profunde, superficiale, colorate, mate etc).
ceea ce ma tragea in jos erau parerile altora despre ceea ce ar trebui sa fiu si sa par de parca dormeau si mancau in locul meu, acum acei altii par niste bacterii, da, ei, oamenii de peste tot de care eu profit ca sa-mi hranesc fericirea. ma simt puternica, iar cand ma uit in jur ma bucur de slabiciunea lor. mi-as dori sa-i educ si pe altii cum e sa te hranesti din vanitatea celorlati din slabiciunea si din pofta de a arata numai ce poseda .
incerc sa imi pun amprenta personalitatii mele haotice in tot..imi place sa fiu admirata, respectata, sa provoc reactii, sa le arat oamenilor o persoana simpla dar totodata complexa, sa ii uimesc in fiecare moment, sa fiu glumeata…sa ii innebunesc cu emotii puternice,contradictorii, greu de inteles… pasionala, reala, greu de descoperit.
acum nu mai simt nici o durere sau frustrare. m-am vindecat. sunt eu….simt viata…e un joc perfect .hopefully…. intotdeauna o sa ies invingatoare.

Pentru ca iubesc diminetile cu soare,cu vant sau cu ploaie, cestile de cafea, ordinea tuturor lucrurilor mele mici sau mari, palpabile, existente, imaginare.
Pentru ca iubesc fiecare floare micuta si prapadita crescuta stramb, pentru ca iubesc fiecare gest frumos de care am parte in fiecare zi.
Pentru ca am sansa sa ma bucur de tot ce ma inconjoara, sa zambesc.
Pentru ca am incredere in mine si in ceilalti.
Pentru ca am puterea sa o iau de la capat de inca 1000 de ori pe langa cele 1000 care au fost deja.
Pentru sfarsituri si inceputuri.

Pentru ca VREAU si pentru ca IMI PLACE!

....ganduri inainte de tine!

Vezi. Speri. Primesti. Zambesti. Imediat plangi. Visezi. Nu mai esti tu. Devii ceea ce te vrea celalalt. Acum actioneaza timpul. Reuseste sa schimbe multe, mai ales sentimentele. De cele mai multe ori in rau.

Si acum intra in joc, ura. Defapt ea e mereu prezenta, dar e ascunsa sub o masca. E atat de bine ascunsa incat nici nu-ti dai seama ca exista. E momentul in care simti ca ai voie sa-i intorci spatele si sa arunci niste cuvinte. Si nu ai ce sa faci. Nimic nu te mai doare. Ai impresia ca totul e amortit. Nu-ti mai pasa. Vrei sa pari indiferenta. Vrei sa faci rost de acea masca pentru ca trebuie sa pari bine, trebuie sa pari fericita. Uneori o gasesti, dar in cele mai grele momente ea te lasa balta. Si pana la urma, cine are nevoie de el? Avem nevoie de zi, de noapte, de zambet, de suflet, de fericire? Si taci… Si nici nu mai plangi. Ai uitat cum se face asta. Te faci ca ai demnitate si treci cu gratie prin fata invingatorului, fara a te simti vreo secunda invinsa. Si nici macar nu pari afectata. Nici macar nu cazi, nici macar nu-ti ceri dreptul la fericire. El nu te vede..nu te vede cand te prabusesti inauntrul tau. Nu vede ca lumea ta a devenit rece, goala, fara sens.

Si incepi sa urasti. Urasti ce ai iubit tu. Urasti ce a iubit el. Incepi sa vezi lucrurile altfel, poate putin mai clar. Si actionezi calm, lucru ciudat. Tu nu esti calma. Ai devenit ceva ce nici tu nu stiai ca poti. Ai devenit puternica, hotarata, ai aflat ce inseamna ura. Din mila sau iubire, cineva ti-a luat naivitatea. :)

Fericirea nu e la reduceri.

Iata ca nu mai aud nimic, sau poate nu vreau sa aud,caci imi e frica de vuietul de cuvinte ce ajunge din intamplare la mine, sau de linistea solemna a lumii. ..Uite-ma ca timp pentru a acopari si marea, si cerul si vidul iluziei, cu sunete inalte, respingand orice urma de realitate.
Usor ,usor ajung sa ma izolez in miile de puncte albe ale unei pagini si cu putin efort sa le transform in curcubeu , fluturi si sprenta.Incetul cu incetul voi deveni o pisicuta ce se scalda intr-o baie de raze, intr-o poveste rurala, sau printesa dint-o multitudine de basme..Stii …as putea fi oricine, caci m-as imbraca in vid si infinit,si nu aberez ..chiar as putea sa ma metamorfozez in puncte pentru a defini ceea ce nu poate fi definit.

Dar palma rece a vieti ma loveste fara mila, si-mi aminteste ca sunt om… un om ce nu-si poate defini nici macar propria fiinta, nici macar propriiul chip..un om ce se pierde in miile de sunete si cuvinte, pe care le scrie cu sete atunci cand cerul ii bate in geam si frigul in inima.Iar atunci cand ploaia imi bate in verdele ochiului,tresar stupid…ce liniste e…de ce am tipat?asta e linistea realitatii, sau macar iluzia unui vis inghetat pe retina ruland continuu pe acceasi placa invechita a timpului?!